Balikesir departe!

Mi-e dor de Turcia aia urâtă şi plină de mărunţişuri ieftine. Îmi vine să urlu de dor.
Străzile pustii ale Balikesir-ului,erau atât de poliglote încât să ne unească pe toţi într-un singur surâs...parcă şi-acum le văd amăgite de frigul la fel de îndrăgostit ca şi mine! Bolnave de singurătate şi foşnet produceau fiori de plăcere, de zăpăceală nebunească. Dumnezeule mare, şi toate astea îmi umblau prin stomac.
Unde eşti Turcie, cu pădurea ta cu tot?
Unde-ţi sunt iluziile ce se spărgeau în autobuzul ruginit de mâinile noastre călduroase?
Unde eşti balcon shakespearean, cu balustrada ta cu tot, care ne despărţea atât de fragil de realitate?
Unde eşti alee interzisă? Unde eşti oră 12, când totul se îndrepta spre patul îngrădit de deziluzia unei întregi nopţi departe de cantina din primărie, de copiii părăsiţi, bătrânii cu lacrimi în ochi, de nopţile în clubul turcesc, de privirile furate, de zâmbetele oferite în dar pentru nimic?
Unde eşti Atatürk-ule, prezent peste tot? Mi-e dor de tristeţea ta rafinată, de prezenţa ta molipsitoare, de tusea acută pe care o simţeam în figura plumburie a libertăţii...



Şi-acum te zăresc în toate frunzele uscate de pe aceeaşi alee interzisă, în fiecare etichetă de pe portocalele turceşti, în fiecare portar care îşi întoarce tricoul pe dos să nu-l murdărească, în fiecare balcon vopsit cu un albastru ieftin...