Într-o ţară a prinţipurilor, cultura ocupă un loc din ce în ce mai obez, prin însemnătatea care i se acordă, mai analfabet şi când spun lucrul ăsta nu mă gândesc că se lărgeşte spectrul direct proporţional cu nevoile – mai ales ale tinerilor – şi background-ul istoric al poporului român; dimpotrivă, când spun cultură, limitându-mă la „munţii noştri aur poartă”, mă gândesc la ceva ce acoperă doar o nişă, la ceva ce nu reprezintă o condiţie esenţială în a ocupa un loc respectabil în sânul societăţii...
Defapt, orice ţine de instigare pozitivă nu mai reprezintă o prioritate esenţială în a mişca cloşca de pe ouă. De foarte multe ori mi se întâmplă să îmi doresc un fel de schimbare, pe care să am senzaţia că o pot genera, ca apoi să devin un fel de rac, pe principiul „totul se întâmplă cu un pas înapoi”.
Dacă am lua cei doi termeni împreună, ceea ce nu e foarte recomandat- am înţelege, sau cel puţin ar trebui să ne dăm seama că este chiar necesar să o facem. Nu să instigăm cultura, dar cel puţin să ne mişcăm noi, minţile de fiinţe luminate spre cultură şi spre forma cea mai apropiată prin care ne putem defini personalitatea în context cultural.
Paradoxul, care poate deveni hilar, este că noi nici măcar nu mai ştim ce mai simbolizează cultura. Am devenit atemporali, pierzând noţiunea spaţiului cultural şi nu pentru că se produce Al Treilea Război Mondial pe plan economic, ci pentru că luptele de pe front s-au mutat înăuntrul nostru, devenind obsedaţi în a ne câştiga independenţa cu armele jos, în a defeni, nereuşit uneori, ce avem mai de preţ: SPIRITualitatea.
Când vorbesc despre cultură, renasc atâtea cuvinte complicate din vocabularul meu, cuvinte pe care nici măcar nu ştiam că fac parte din mine...şi pâna la proba contrarie îmi place să le folosesc pentru că în felul ăsta pot să-i mulţumesc pe toţi cei care cred că acest fenomen pierdut în istorie printre lianele turceşti, se manifestă doar prin exprimarea nonşalantă, uneori incoerentă a unor cuvinte complicate, care sună laborios şi care ne fac să creştem în ochii celor din jur prin simpla folosire a lor.
Este primăvară, ar fi spus Eminescu. Eu aş spune că e criză economică. Ce rost mai are continuarea!?
Şi uite cum mă învălmăşesc într-un milion de fraze fără sens. Probabil deja te-ai întrebat „Da’ ce tot vrea asta să zică aici?” ca să ajung defapt la mesajul final: cultura nu este ceva despre care se scrie pentru că sunt şanse foarte mari să rezulte prostii de dragul de a umple foi şi golurile existenţiale rămân tot...neumplute!
Ar fi inutil să ofer soluţii pentru încercarea de a scoate cultura românească de sub noroiul sovietic pentru că probabil acolo se simte cel mai bine; ar însemna să propun o soluţie la fel de imposibilă şi dificil de înţeles, ca mesajele, pe care, subtil, cultura le transmite uneori.
Oare soluţia mea ar fi să aruncăm cu cornete de cultură, pardon, de hârtie în sistemul actual, să-l dărâmăm cu picătura chinezească şi-apoi să-i chemăm din nou pe turci pentru a reconstrui ce am pierdut?
Este primăvară, ar fi spus Eminescu...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu