Se întâmplă de foarte multe ori în viaţa unui om să-şi pună întrebări stupide, ca: "De ce am făcut aia?", "De ce am dres aia?" şi este firesc, mai ales în ceea ce mă priveşte să îmi doresc, să găsesc cel puţin un răspuns practic la tot ce mă frământă.
Fie că e vorba despre perioada în care Polonia şi-a pierdut independenţa, fie că mă rezum la cartierul Micro XI, viaţa mea de un timp încoace nu e tocmai roz şi nu pentru că s-au termint culorile la librărie, ci pentru că pur şi simplu nu am am niciun fel de motivaţie (pe româneşre chef) să fac nimic pe plan afectiv. Şi sincer se simte asta în fiecare vorbă care îmi iese pe guriţă sau fiecare gest pe care mă screm să-l schiţez ca să fac populaţia din jurul meu fericită.
Mi se întâmplă de foarte multe ori să mă uit în dreapta şi în stânga mea şi să văd aceleaşi figuri gri, mucegăite de atâta stat, care nu îşi doresc să schimbe nimic, însă aşteapta "schimbarea" (probabil ziua de mâine) pe care o evocă în apropierea fiecărei alegerei, fie ca e vorba de primar, preşedinte sau miss univers - a devenit un tic, verbal în special, care ne macină calitatea de fiinţă umană cu opinii, ajungând până la aşa tot zisa frustrare, care se pare că înghite uşor-uşor toate problemele social-existenţiale ale lumii noastre (aviz Emonel&Emonica, Fenomenul "Şi şoc: vara asta m-am măritat", piţiponceala şi cocălăreala de 2 lei pe toate posturile şi pseudoposturile TV and so on... ").
Şi simt că toate lucrurile astea mă influenţează direct şi îmi vine să ţip, să urlu pentru că efectiv nu înţeleg de ce mă atrag...de ce mă mişcă. În mod normal ar fi trebuit să nu-mi pese, să trec peste ele aşa cum trec peste un şobolan mort. DAR (pentru că întotdeauna exitsă un dar) încep să mă gândesc la tot felul de idioţenii, mai ales din trecut ("Oare a fost bine?", "Mai bine nu...")pe care negreşit le regret acum, care nu mi-au marcat în mod deosebit copilăria, dar se pare că o fac acum, în adolescenţă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu