Si acest interviu, ca şi cel dinainte face parte din arhivă, având în vedere că a trecut ceva timp de atunci. Cu toate acestea am ales să îl public pentru ca este un eveniment cu adevărat reprezentativ pentru cultura târgovişteană. Premiera specatcolului a avut loc în luna noiembrie 2008 la Teatrul “Tony Bulandra” şi îl are în distribuţie chiar pe autorul textului, cel care, aşa cum cu siguranţă ar spune o prietenă pasionată de spectacol, îţi trezeşte toate simţurile fiinţei prin trecerea echidistantă de la o stare complexă la o altă stare complexă.
Relaţia cu mama este una din atitudinile şocante, pe care nu ne aşteptam să le regăsim în comportamentul barabar al celui ce a fost Hitler…Cu toatea acestea, masca dispare de-alungul spectacolului, găsind în Hitler, nu doar o stare de fapt, ci şi o posibilitate sentimentală.
Imediat după terminarea premierei, am fugit în culise, unde Dumitru Acrişi, la fel de tonic ca şi în timpul spectacolului a început în a descrie sentiemnete, idei, gânduri…
R.: Cum a fost pentru prima dată în această postură?
D.A.: M-am simţit extraordinar pentru că am avut şi un public bun. A contat foarte mult căldura care a venit din partea sălii.
R.: Din cest spectacol am aflat mai mult decât aflăm despre Hitler din cărţile de istorie. Cum a venit ideea unui spectacol de genul acesta?
D.A.: Ideea unui monospectacol se năştea prin ianuarie (2008), după care m-am întâlnit cu Suren în Turcia, la un festival de teatru, unde am discutat cu el despre ce aş vrea să fac. Mi-a spus „alage o temă, alege materialul, găseşte o piesă şi discutăm”. La ceva timp ne-am întâlnit la Târgovişte. M-a întrebat dacă am ales vre-un material. Eu avem ceva idei; mă gândisem la Idiotul de Dostoievski, sau la Pescăruşul de Cehov.
R.: De unde şi până unde Hitler?
D.A.: Eram într-un cort unde mâncam şi la un moment dat am văzut câteva portrotete de-ale lui Hitler, Stalin şi mai mulţi.
R.: Unde s-a năcut ideea?
D.A.: Ideea s-a născut la Târgovişte, de-asta am insistat ca acest spectacol să i-a naştere aici.
R. Ideea specatcolului mi se pare cu atât mai interesantă cu cât, informaţiile despre Hitler, mai ales cele dobândite în anii de şcoală nu se referă decât la faptul că a fost un neneorocit care a avut ca prim scop uciderea câtor mai mulţi oameni, sub o forma mai mult sau mai puţin diabolocă. Spectacolul încearcă să argumenteze anumite atitudini pe care dictatorul le-a avut de-alungul perioadei sale de glorie?
D.A.: Am încercat să motivăm de ce a omorât şi de ce a făcut atâte alucruri urâte. Am vrut ca oamenii să înţeleagă că fiecare copil, dacă este lipsit de dragostea părintească riscă să devină mai târziu un Hitler.
R.: Deci, acest specatol are şi o latura educativă.
D.A.: Exact. Eu am impresia că Hitler totuşi n-a murit; el există şi trăieşti printre noi. Despre asta vorbeşte şi finalul spectacolului.
R.: Am înţeles că acest spectacol nu a avut un buget alocat. Înţeleg că este dorinţă, dar cum a fost posibilă realizarea lui fără o sursă consistentă de finaţare?
D.A.: Nu am primit un buget pentru aceast spectacol. Banii pentru a achita lucrul regizorului, costumele, recuzita şi aşa mai departe, au fost asiguraţi de 4 credite pe care le-am luat de la bancă; când l-am luat pe al V-lea, au aflat băncile (râde) şi acum mă aşteaptă la Chişinău.
R.: Deci, aţi încercat să fiţi un Hitler şi în viaţa de zi cu zi!
D.A.: Nu, doar că simţeam cu sufletul apariţia acestui spectacol. Şi slavă Domnului a ieşit până la urmă.
R.: Care a fost lait-motivul spectacolului?
D.A.: Atât pe mine, cât şi pe Suren ne-au interesat complxele, viaţa intimă a acestui dictator. Am plecat de la ideea că masele cunosc foarte puţin despre ceea ce s-a întâmplat cu el. Eu sunt foarte curios, chiar şi în prezent, de viaţa dictatorilor.
R.: Credeţi că specactorul a plecat de la teatru cu ideea că trebuie să se gândească mai mult la partea sentimentală a vieţii?
D.A.: Eu cred că viaţa este scurtă şi trebuie trăită frumos. Sper că oamenii au înţeles, imediat ce au părăsit sala de spectacol că trebuie să iubească şi să se lase iubiţi.
R.: Actorul Puiu Jipa spunea că unul din motivele pentru care oamenii ar trebui să vină la teatru este pentru că visează altcineva în locul lor. Ce aţi visat în această seară pentru noi?
D.A.: Scena de final, când se stinge lumina şi în sală este o pauză, iar lumea nu înţelege dacă spectacolul a luat sfârşit sau va mai urma ceva. Pauza asta durează 5-6 secunde. Atunci am senzaţia că trece din nou, tot spectacolul prin tine.
R.: A ieşit aşa cum vă aşteptaţi?
D.A.: Cred ca da!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu