Balikesir departe!

Mi-e dor de Turcia aia urâtă şi plină de mărunţişuri ieftine. Îmi vine să urlu de dor.
Străzile pustii ale Balikesir-ului,erau atât de poliglote încât să ne unească pe toţi într-un singur surâs...parcă şi-acum le văd amăgite de frigul la fel de îndrăgostit ca şi mine! Bolnave de singurătate şi foşnet produceau fiori de plăcere, de zăpăceală nebunească. Dumnezeule mare, şi toate astea îmi umblau prin stomac.
Unde eşti Turcie, cu pădurea ta cu tot?
Unde-ţi sunt iluziile ce se spărgeau în autobuzul ruginit de mâinile noastre călduroase?
Unde eşti balcon shakespearean, cu balustrada ta cu tot, care ne despărţea atât de fragil de realitate?
Unde eşti alee interzisă? Unde eşti oră 12, când totul se îndrepta spre patul îngrădit de deziluzia unei întregi nopţi departe de cantina din primărie, de copiii părăsiţi, bătrânii cu lacrimi în ochi, de nopţile în clubul turcesc, de privirile furate, de zâmbetele oferite în dar pentru nimic?
Unde eşti Atatürk-ule, prezent peste tot? Mi-e dor de tristeţea ta rafinată, de prezenţa ta molipsitoare, de tusea acută pe care o simţeam în figura plumburie a libertăţii...



Şi-acum te zăresc în toate frunzele uscate de pe aceeaşi alee interzisă, în fiecare etichetă de pe portocalele turceşti, în fiecare portar care îşi întoarce tricoul pe dos să nu-l murdărească, în fiecare balcon vopsit cu un albastru ieftin...

Stare

De astăzi mă simt foarte singură, şi nu pentru că mi s-a întâmplat ceva mai ciudat decât până acum, nu pentru că am pierdut ceva ce aveam, nu pentru că am simţit că îmi lipseşte ceva...pur şi simplu traverez o stradă de mai mult de 5 ore şi se pare că nu se mai termină. Vin din ce în ce mai multe maşini, prin care încerc să fac slalom. Toate mă lovesc...mă ating, mă şifonează, mă buşesc şi despre unele am senzaţia că o fac intenţionat, că mă cautau de o veşnicie şi în sfârşit m-au găsit pe "moşia" lor...o ocazie bună, având în vedere că nu am trecut regulamentar; sunt de vina, orice ar fii!
Tremur de mânie şi o fac pentru că nu mă mai regăsesc în nimic. Parcă ceva nu se leagă în visele mele, parcă ceva ma va dezechilibra şi nu înţeleg ce.
Unde e hitlerismul din mine???
Unde este dezinteresul total în orice spun ceilalţi??

Unde sunt eu?

Dumitru Acriş - artistul care renaşte istorii

„Hitler in love” este un spectacol scris de Dumitru Acriş în regia lui Suren Shahverdyan, care urmăreşte să dezgolească părţile cele mai sensibile ale celui mai de temut dictator din istorie: Hitler.
Si acest interviu, ca şi cel dinainte face parte din arhivă, având în vedere că a trecut ceva timp de atunci. Cu toate acestea am ales să îl public pentru ca este un eveniment cu adevărat reprezentativ pentru cultura târgovişteană. Premiera specatcolului a avut loc în luna noiembrie 2008 la Teatrul “Tony Bulandra” şi îl are în distribuţie chiar pe autorul textului, cel care, aşa cum cu siguranţă ar spune o prietenă pasionată de spectacol, îţi trezeşte toate simţurile fiinţei prin trecerea echidistantă de la o stare complexă la o altă stare complexă.
Relaţia cu mama este una din atitudinile şocante, pe care nu ne aşteptam să le regăsim în comportamentul barabar al celui ce a fost Hitler…Cu toatea acestea, masca dispare de-alungul spectacolului, găsind în Hitler, nu doar o stare de fapt, ci şi o posibilitate sentimentală.
Imediat după terminarea premierei, am fugit în culise, unde Dumitru Acrişi, la fel de tonic ca şi în timpul spectacolului a început în a descrie sentiemnete, idei, gânduri…

R.: Cum a fost pentru prima dată în această postură?
D.A.: M-am simţit extraordinar pentru că am avut şi un public bun. A contat foarte mult căldura care a venit din partea sălii.

R.: Din cest spectacol am aflat mai mult decât aflăm despre Hitler din cărţile de istorie. Cum a venit ideea unui spectacol de genul acesta?
D.A.: Ideea unui monospectacol se năştea prin ianuarie (2008), după care m-am întâlnit cu Suren în Turcia, la un festival de teatru, unde am discutat cu el despre ce aş vrea să fac. Mi-a spus „alage o temă, alege materialul, găseşte o piesă şi discutăm”. La ceva timp ne-am întâlnit la Târgovişte. M-a întrebat dacă am ales vre-un material. Eu avem ceva idei; mă gândisem la Idiotul de Dostoievski, sau la Pescăruşul de Cehov.



R.: De unde şi până unde Hitler?
D.A.: Eram într-un cort unde mâncam şi la un moment dat am văzut câteva portrotete de-ale lui Hitler, Stalin şi mai mulţi.

R.: Unde s-a năcut ideea?
D.A.: Ideea s-a născut la Târgovişte, de-asta am insistat ca acest spectacol să i-a naştere aici.

R. Ideea specatcolului mi se pare cu atât mai interesantă cu cât, informaţiile despre Hitler, mai ales cele dobândite în anii de şcoală nu se referă decât la faptul că a fost un neneorocit care a avut ca prim scop uciderea câtor mai mulţi oameni, sub o forma mai mult sau mai puţin diabolocă. Spectacolul încearcă să argumenteze anumite atitudini pe care dictatorul le-a avut de-alungul perioadei sale de glorie?
D.A.: Am încercat să motivăm de ce a omorât şi de ce a făcut atâte alucruri urâte. Am vrut ca oamenii să înţeleagă că fiecare copil, dacă este lipsit de dragostea părintească riscă să devină mai târziu un Hitler.

R.: Deci, acest specatol are şi o latura educativă.
D.A.: Exact. Eu am impresia că Hitler totuşi n-a murit; el există şi trăieşti printre noi. Despre asta vorbeşte şi finalul spectacolului.

R.: Am înţeles că acest spectacol nu a avut un buget alocat. Înţeleg că este dorinţă, dar cum a fost posibilă realizarea lui fără o sursă consistentă de finaţare?
D.A.: Nu am primit un buget pentru aceast spectacol. Banii pentru a achita lucrul regizorului, costumele, recuzita şi aşa mai departe, au fost asiguraţi de 4 credite pe care le-am luat de la bancă; când l-am luat pe al V-lea, au aflat băncile (râde) şi acum mă aşteaptă la Chişinău.

R.: Deci, aţi încercat să fiţi un Hitler şi în viaţa de zi cu zi!
D.A.: Nu, doar că simţeam cu sufletul apariţia acestui spectacol. Şi slavă Domnului a ieşit până la urmă.

R.: Care a fost lait-motivul spectacolului?
D.A.: Atât pe mine, cât şi pe Suren ne-au interesat complxele, viaţa intimă a acestui dictator. Am plecat de la ideea că masele cunosc foarte puţin despre ceea ce s-a întâmplat cu el. Eu sunt foarte curios, chiar şi în prezent, de viaţa dictatorilor.

R.: Credeţi că specactorul a plecat de la teatru cu ideea că trebuie să se gândească mai mult la partea sentimentală a vieţii?
D.A.: Eu cred că viaţa este scurtă şi trebuie trăită frumos. Sper că oamenii au înţeles, imediat ce au părăsit sala de spectacol că trebuie să iubească şi să se lase iubiţi.

R.: Actorul Puiu Jipa spunea că unul din motivele pentru care oamenii ar trebui să vină la teatru este pentru că visează altcineva în locul lor. Ce aţi visat în această seară pentru noi?
D.A.: Scena de final, când se stinge lumina şi în sală este o pauză, iar lumea nu înţelege dacă spectacolul a luat sfârşit sau va mai urma ceva. Pauza asta durează 5-6 secunde. Atunci am senzaţia că trece din nou, tot spectacolul prin tine.

R.: A ieşit aşa cum vă aşteptaţi?
D.A.: Cred ca da!

Povestea unui succes

Timidă, dar în acelaşi timp cu zâmbetul pe buze, actriţa Laura Vasiliu vorbeşte cu multă modestie despre rezultatul filmului “4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile” de la Cannes. Deşi este un interviu de arhivă, luat în timpul primei ediţii a Festivalului Babel de la Târgovişte – 13 – 17 iunie 2007 – mi-aduc şi acum aminte cu drag de momentul în care Laura a început să-mi vorbească despre povestea ei de succes:

R.: Cât de mult a însemnat “4 luni 3 săptămâni şi 2 zile” pentru tine?
L.V.: Filmul a însemnat mult pentru mine de la început pentru că a fost primul rol important într-un film de lungmetraj, dar şi primul rol foarte greu. Am mai avut apariţii, roluri mai mici, “Binecuvântată fii închisoare!” în regia lui Nicolae Mărgineanu, pentru care am avut zece zile de filmare, dar au fost mai puţine replici, a fost altceva. În filmul ăsta m-am implicat maxim. Mai mult nu cred că aş fi putut să mă implic. Nu ştiam ce se va întâmpla cu filmul şi nici nu ştiam de ideea lui Cristian de a-l înscrie în competiţia de la Cannes.

R.: Care ţi se pare că este momentul culminant al filmului, din punctul de vedere al efortului pe care l-ai depus?
L.V.:Nu există un astfel de moment. Pentru mine intensitatea a fost aceeaşi pentru că am lucrat din greu şi nu ştiu dacă una din scene ar fi mai grea decât alta. Nu mi s-a părut o zi mai uşoară decât alta.



R.: Din punctul tău de vedere, prin ce crezi că a impresionat filmul, de ce crezi că este câştigător?
L.V.: Nu ştiu de ce. Faptul că subiectul filmului este şocant nu mi se pare un criteriu valoros pentru că filmele şocante sunt pe toate drumurile. A fost foarte bine făcut; în aceeaşi măsură este un film simplu, foarte onest. Se bazează mai mult pe actorie, cadrele sunt destul de lungi, nu are niciun artificiu, nu are muzică şi are o tensiune constantă pe tot parcursul desfăşuşării lui.

R.: Cum te-ai simţit pe covorul roşu?
L.V.:M-am simţit copleşită de o emoţie fără margini. Eu mi-am dorit mult să ajung la Cannes. Este un sentiment de împlinire şi mă întrebam mereu dacă pot face faţă unei asemenea bucurii.

R.: Cum ai fost primită acasă după această reuşită?
L.V.: Foarte multă lume m-a sunat, mi-au trimis mesaje, persoane cu care nu am mai vorbit de ani de zile, colegi de-ai mei de şcoală, de care nu ştiam nimic. M-am bucurat că am putut împărţi această bucurie cu ei.

R.: Crezi că filmele de la Cannes se încadrează într-un anumit tipar?
L.V.: Nu cred asta. Nu cred că trebuie să faci un anumit film, după anumite reguli, ca să câştigi.

R.: Ce ne poţi spune despre colaborarea cu Cristian Mungiu?
L.V.: Colaborarea a fost minunată şi încă este. Este imposibil să nu te înţelegi cu Cristian Mungiu. Este un gentelman, un aristrocrat, este un om de-o fineţe şi delicateţe extraordinară. Deşi subiectul filmului este destul de greu, nu m-am simţit niciodată descoperită, pusă în pericol, pentru că a ştiut să ne creeze tuturor o atmosferă de siguranţă, de înţelegere, de căldură, de care are nevoie un actor pentru a crea. Regizorul Cristian Mungiu ştie să lucreze cu actorul, ştie ce să-I ceară, ştie să-l conducă. Este un om minunat, un mare regizor şi nu zic asta pentru că filmul a câştigat deoarece aceste afirmaţii le-am făcut şi înainte de festival.

R.: O definiţie personală pentru teatru.
L.V.: Teatrul înseamnă meseria la care am visat şi pe care o fac.

R.: Dar filmul?
L.V.: Filmul, îmi este greu să-l definesc deoarece nu deţin toate secretele deocamdată. Oricum, este ceva asemănător cu teatrul, dar totuşi altceva.

R.: Ce reprezintă oraşul Târgovişte pentru tine?
L.V.: Târgoviştea reprezintă toată viaţa mea de după facultate. Am lucrat aici, am avut multe roluri
principale, am avut prilejul să întâlnesc regizori foarte mari, pe care nu ştiu dacă i-aş fi întâlnit în Bucureşti. Pur şi simplu m-am format la Târgovişte, poate de-asta Târgoviştea are o poezie aparte pentru mine.

R.: În ceea ce priveşe colaborarea cu Teatrul “Tony Bulandra”, o să rămâi aici?
L.V.: Da, deocamdată nu am semnat nimic.

R.: În cadrul Teatrului „Tony Bulandra”, ce impresii ţi-a creat Festivalul Babel?
L.V.: A fost peste aşteptările mele. Este un festival de capitală europeană. Ar trebui să fim mândrii şi târgoviştenii să fie prezenţi în număr cât mai mare pentru că de fapt pentru ei a fost creat…Cu nişte eforturi foarte mari!

R.: Ce-ţi doreşti acum, în afară de a dormi 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile?
L.V.: Îmi doresc să lucrez. Am multă energie cu toate că vine vara.

R: Pentru cei care nu ştiu mai multe despre ce înseamnă Laura Vasiliu în afara scenei…
L.V.: Îmi place să citesc, să ma plimb…

R:Ce culori îţi plac?
L.V.: Îmi plac culorile vii.

R.: Unde ţi-ai dori să ajungi?
L.V.: În America de Sud, dar nu văd cum aş ajunge acolo pentru că îmi este frică de avion; poate cu vaporul, o dată.

Lighten the load. In a time of crisis, European aid has never been more important

FOND Romania si RIISE, organizeaza in data de 20 mai 2009, orele 18.00, dezbaterea cu tema: “Politica externa romaneasca: ce fel de europenizare? . Cazul politicii de cooperare internationala pentru dezvoltare”. Dezbaterea are loc la Bibilioteca Centrala Universitara Str. Boteanu, nr.1, sector 1, Bucuresti, sala Metodica.
La dezbatere vor participa reprezentanti ai Ministerului de Externe si ai organizatiilor internationale, organizatii neguvernamentale romanesti si mediul academic.
Dezbaterea are loc in contextul lansarii raportului European Aid Watch “Lighten the load. In a time of crisis, European aid has never been more important”.

În ţara lu' Papură Vodă

Într-o ţară a prinţipurilor, cultura ocupă un loc din ce în ce mai obez, prin însemnătatea care i se acordă, mai analfabet şi când spun lucrul ăsta nu mă gândesc că se lărgeşte spectrul direct proporţional cu nevoile – mai ales ale tinerilor – şi background-ul istoric al poporului român; dimpotrivă, când spun cultură, limitându-mă la „munţii noştri aur poartă”, mă gândesc la ceva ce acoperă doar o nişă, la ceva ce nu reprezintă o condiţie esenţială în a ocupa un loc respectabil în sânul societăţii...

Defapt, orice ţine de instigare pozitivă nu mai reprezintă o prioritate esenţială în a mişca cloşca de pe ouă. De foarte multe ori mi se întâmplă să îmi doresc un fel de schimbare, pe care să am senzaţia că o pot genera, ca apoi să devin un fel de rac, pe principiul „totul se întâmplă cu un pas înapoi”.

Dacă am lua cei doi termeni împreună, ceea ce nu e foarte recomandat- am înţelege, sau cel puţin ar trebui să ne dăm seama că este chiar necesar să o facem. Nu să instigăm cultura, dar cel puţin să ne mişcăm noi, minţile de fiinţe luminate spre cultură şi spre forma cea mai apropiată prin care ne putem defini personalitatea în context cultural.

Paradoxul, care poate deveni hilar, este că noi nici măcar nu mai ştim ce mai simbolizează cultura. Am devenit atemporali, pierzând noţiunea spaţiului cultural şi nu pentru că se produce Al Treilea Război Mondial pe plan economic, ci pentru că luptele de pe front s-au mutat înăuntrul nostru, devenind obsedaţi în a ne câştiga independenţa cu armele jos, în a defeni, nereuşit uneori, ce avem mai de preţ: SPIRITualitatea.

Când vorbesc despre cultură, renasc atâtea cuvinte complicate din vocabularul meu, cuvinte pe care nici măcar nu ştiam că fac parte din mine...şi pâna la proba contrarie îmi place să le folosesc pentru că în felul ăsta pot să-i mulţumesc pe toţi cei care cred că acest fenomen pierdut în istorie printre lianele turceşti, se manifestă doar prin exprimarea nonşalantă, uneori incoerentă a unor cuvinte complicate, care sună laborios şi care ne fac să creştem în ochii celor din jur prin simpla folosire a lor.

Este primăvară, ar fi spus Eminescu. Eu aş spune că e criză economică. Ce rost mai are continuarea!?

Şi uite cum mă învălmăşesc într-un milion de fraze fără sens. Probabil deja te-ai întrebat „Da’ ce tot vrea asta să zică aici?” ca să ajung defapt la mesajul final: cultura nu este ceva despre care se scrie pentru că sunt şanse foarte mari să rezulte prostii de dragul de a umple foi şi golurile existenţiale rămân tot...neumplute!

Ar fi inutil să ofer soluţii pentru încercarea de a scoate cultura românească de sub noroiul sovietic pentru că probabil acolo se simte cel mai bine; ar însemna să propun o soluţie la fel de imposibilă şi dificil de înţeles, ca mesajele, pe care, subtil, cultura le transmite uneori.

Oare soluţia mea ar fi să aruncăm cu cornete de cultură, pardon, de hârtie în sistemul actual, să-l dărâmăm cu picătura chinezească şi-apoi să-i chemăm din nou pe turci pentru a reconstrui ce am pierdut?

Este primăvară, ar fi spus Eminescu...

Intro

Se întâmplă de foarte multe ori în viaţa unui om să-şi pună întrebări stupide, ca: "De ce am făcut aia?", "De ce am dres aia?" şi este firesc, mai ales în ceea ce mă priveşte să îmi doresc, să găsesc cel puţin un răspuns practic la tot ce mă frământă.
Fie că e vorba despre perioada în care Polonia şi-a pierdut independenţa, fie că mă rezum la cartierul Micro XI, viaţa mea de un timp încoace nu e tocmai roz şi nu pentru că s-au termint culorile la librărie, ci pentru că pur şi simplu nu am am niciun fel de motivaţie (pe româneşre chef) să fac nimic pe plan afectiv. Şi sincer se simte asta în fiecare vorbă care îmi iese pe guriţă sau fiecare gest pe care mă screm să-l schiţez ca să fac populaţia din jurul meu fericită.
Mi se întâmplă de foarte multe ori să mă uit în dreapta şi în stânga mea şi să văd aceleaşi figuri gri, mucegăite de atâta stat, care nu îşi doresc să schimbe nimic, însă aşteapta "schimbarea" (probabil ziua de mâine) pe care o evocă în apropierea fiecărei alegerei, fie ca e vorba de primar, preşedinte sau miss univers - a devenit un tic, verbal în special, care ne macină calitatea de fiinţă umană cu opinii, ajungând până la aşa tot zisa frustrare, care se pare că înghite uşor-uşor toate problemele social-existenţiale ale lumii noastre (aviz Emonel&Emonica, Fenomenul "Şi şoc: vara asta m-am măritat", piţiponceala şi cocălăreala de 2 lei pe toate posturile şi pseudoposturile TV and so on... ").
Şi simt că toate lucrurile astea mă influenţează direct şi îmi vine să ţip, să urlu pentru că efectiv nu înţeleg de ce mă atrag...de ce mă mişcă. În mod normal ar fi trebuit să nu-mi pese, să trec peste ele aşa cum trec peste un şobolan mort. DAR (pentru că întotdeauna exitsă un dar) încep să mă gândesc la tot felul de idioţenii, mai ales din trecut ("Oare a fost bine?", "Mai bine nu...")pe care negreşit le regret acum, care nu mi-au marcat în mod deosebit copilăria, dar se pare că o fac acum, în adolescenţă!